Cum se facea jurnalism sportiv acum 12 ani…
Autor: Marius Tudor
Am fost obsedat de statistici sportive inca de mic. Am agendute de pe vremea aia scrise din coperta in coperta. Stateam cu ochii bulbucati in televizor cu un pix in mana, o foaie A4 si o agenda. Toata ziua. Atunci, singurele canale de nisa la care aveam acces erau straine: Eurosport si DSF. Foaia A4 era un fel de ciorna pe care scriam repede, in ritmul comentatorilor cand prezinta echipele la inceput de meci, toti jucatorii de pe teren. Apoi transcriam ordonat in agenduta si incepeam cronica meciului. Faceam, in scris, un rezumat al fazelor importante.
Tata, bun prieten cu regretatul Misu Avanu (ziarist acum zeci de ani la Sportul Rosu-daca nu ma insel-si autor al singurei carti cu esenta dedicate istoriei fotbalului targovistean), m-a recomandat la un meci al Otelului Targoviste pe atunci, ca un pasionat de fotbal si de sport in general. Nea Misu m-a indragit repede si la fiecare meci de acasa, aveam un loc rezervat la tribuna oficiala langa el. El se distra cu mine intrebandu-ma cine mai joaca la Real Madrid si ca Ferenc Puskas e singurul de care isi mai aduce aminte! si radea cu pofta cand incepeam sa ii enumar lotul cu tot cu rezerve. Nu ca el nu i-ar fi stiut, dar ii placea sa auda de la mine, un pusti de 13 ani. Eu cu agenduta mea, el cu foile lui…timp de 90 de minute ii povesteam cum se joaca fotbalul modern si el imi relata scurte istorioare din trecut. De la el am auzit prima data de Ion Parcalab sau Titus Ozon.
inainte de sfarsitul sau mi-a cedat cateva carti de colectie, printre care «si noi am fost pe Conte Verde» a lui Ioan Chirila. Pe langa carti, mi-a cedat si un numar mare de ziare de sport vechi, pe care le-am lecturat cu mare placere. Devenisem prieteni buni si imi prevedea o cariera in ale jurnalismului sportiv. Cand a plecat, am fost trist doua saptamani!
La nici 3 luni dupa plecarea sa incepeam sa scriu la rubrica sport a unui cotidian local. Primul meu articol vorbea despre Cupa Liceelor, faza finala pe judet. Am dus materialul dupa ce l-am recitit de 30 de ori sefului redactei sport, un om tot asa, trecut bine de 60 de ani. A fost placut impresionat si m-a intrebat, cu zambetul pe buze, daca nu mi-ar placea sa merg sambata de sambata la un meci de Divizia D, sa fac o cronica si sa fac o obisnuinta din asta. Evident, am acceptat! in doar un sezon, am vazut aproape tot judetul. Strangeam toata saptamana banii de sandwich-uri ca sa am pentru deplasari. N-o faceam pentru bani, dar nici nu m-a intrebat nimeni, niciodata, cum ma descurc sa ajung la meciuri. Ma imprietenisem cu multi jucatori si arbitri. Faceam economie, fie plecand cu un autocar al echipei ce avea drum prin Targoviste, fie cu masina care-i ducea pe arbitri la meciuri…sau pur si simplu imi luam bilet de tren folosind carnetul de elev.
Cu urmatorul sezon am inceput sa primesc meciuri de Divizia C si tot asa, primul meci mi-l aduc aminte cel mai bine: Flacara Moreni-Dunarea Giurgiu. Am primit pentru el, jumatate de pagina, care pentru cele doua dedicate sportului in ziarul respectiv, era destul de mult. Le-a placut ce-a iesit si din momentul ala, minutele mele de mandrie se scurgeau la scoala, cand duceam colegilor articolele semnate de mine.
Majoritatea celor care scriau acolo erau pasionati si rupsesem impreuna multe perechi de tenesi alergand pe coclaurile judetului dupa materiale de interes. Era o organizare cum astazi nici in marile redactii nu gasesti. Deosebirea dintre mine si ei: ei primeau ceva bani, iar mie mi-au luat doi ani ca sa-mi decontez primul bilet de tren. Cea mai amuzanta intamplare s-a petrecut la un meci amical al Cimentului Fieni, meci la care am fost delegat. O mica neintelegere m-a dus, cu 40 de minute inainte de inceperea meciului, pe un stadion la 9 km departare de locul real al desfasurarii amicalului. Fara niciun ban in buzunar, dar cu datoria morala ca trebuie sa ajung la fata locului inainte de primul fluier, am inceput s-o iau la fuga. si-am fugit…am ajuns cu 10 minute dupa inceput, iar cu amabilitatea unui tip ce-mi devenise amic, am reusit sa ies basma curata.
Rememorand cele scrise mai sus, am ajuns sa cred ca astazi mai exista putini oameni de presa scrisa sportiva neatinsi de virusul mondenitatilor. Putini care ar putea lasa la o parte barurile prin care a umblat Tamas sau sticlele de vin pe care le-a baut Semeghin, pentru a scrie despre sport asa cum se scria acum 12 ani. Pentru ca tot am facut eu, recent, o comparatie intre articole scrise atunci intr-un mare cotidian de sport si articolele scrise astazi.
