Autor: Marius Tudor
Am fost obsedat de statistici sportive încă de mic. Am agenduţe de pe vremea aia scrise din copertă în copertă. Stăteam cu ochii bulbucaţi in televizor cu un pix in mâna, o foaie A4 şi o agendă. Toată ziua. Atunci, singurele canale de nişă la care aveam acces erau străine: Eurosport şi DSF. Foaia A4 era un fel de ciornă pe care scriam repede, în ritmul comentatorilor când prezintă echipele la început de meci, toţi jucătorii de pe teren. Apoi transcriam ordonat în agenduţă şi începeam cronica meciului. Făceam, în scris, un rezumat al fazelor importante.
Tata, bun prieten cu regretatul Mişu Avanu (ziarist acum zeci de ani la Sportul Roşu-dacă nu mă inşel-şi autor al singurei cărţi cu esenţă dedicate istoriei fotbalului târgoviştean), m-a recomandat la un meci al Oţelului Târgovişte pe atunci, ca un pasionat de fotbal şi de sport în general. Nea Mişu m-a îndrăgit repede şi la fiecare meci de acasa, aveam un loc rezervat la tribuna oficială lângă el. El se distra cu mine întrebându-mă cine mai joacă la Real Madrid şi că Ferenc Puskas e singurul de care îşi mai aduce aminte! Şi râdea cu poftă când începeam să îi enumăr lotul cu tot cu rezerve. Nu că el nu i-ar fi ştiut, dar îi plăcea să audă de la mine, un puşti de 13 ani. Eu cu agenduţa mea, el cu foile lui...timp de 90 de minute îi povesteam cum se joacă fotbalul modern şi el îmi relata scurte istorioare din trecut. De la el am auzit prima dată de Ion Pârcălab sau Titus Ozon.
Înainte de sfârşitul său mi-a cedat câteva cărţi de colecţie, printre care «Şi noi am fost pe Conte Verde» a lui Ioan Chirilă. Pe lângă cărţi, mi-a cedat şi un număr mare de ziare de sport vechi, pe care le-am lecturat cu mare plăcere. Devenisem prieteni buni şi îmi prevedea o carieră în ale jurnalismului sportiv. Când a plecat, am fost trist două săptămâni!
La nici 3 luni după plecarea sa începeam să scriu la rubrica sport a unui cotidian local. Primul meu articol vorbea despre Cupa Liceelor, faza finală pe judeţ. Am dus materialul după ce l-am recitit de 30 de ori şefului redacţei sport, un om tot aşa, trecut bine de 60 de ani. A fost plăcut impresionat şi m-a întrebat, cu zâmbetul pe buze, dacă nu mi-ar placea să merg sâmbătă de sâmbăta la un meci de Divizia D, să fac o cronică şi să fac o obişnuinţa din asta. Evident, am acceptat! În doar un sezon, am văzut aproape tot judeţul. Strângeam toată săptămâna banii de sandwich-uri ca să am pentru deplasări. N-o făceam pentru bani, dar nici nu m-a întrebat nimeni, niciodată, cum mă descurc să ajung la meciuri. Mă împrietenisem cu mulţi jucători şi arbitri. Făceam economie, fie plecând cu un autocar al echipei ce avea drum prin Târgovişte, fie cu maşina care-i ducea pe arbitri la meciuri...sau pur si simplu îmi luam bilet de tren folosind carnetul de elev.
Cu următorul sezon am început să primesc meciuri de Divizia C şi tot aşa, primul meci mi-l aduc aminte cel mai bine: Flacăra Moreni-Dunărea Giurgiu. Am primit pentru el, jumătate de pagina, care pentru cele două dedicate sportului în ziarul respectiv, era destul de mult. Le-a plăcut ce-a ieşit şi din momentul ăla, minutele mele de mândrie se scurgeau la şcoală, când duceam colegilor articolele semnate de mine. Majoritatea celor care scriau acolo erau pasionaţi şi rupsesem împreună multe perechi de teneşi alergând pe coclaurile judeţului după materiale de interes. Era o organizare cum astăzi nici în marile redacţii nu găseşti. Deosebirea dintre mine şi ei: ei primeau ceva bani, iar mie mi-au luat doi ani ca să-mi decontez primul bilet de tren. Cea mai amuzantă întâmplare s-a petrecut la un meci amical al Cimentului Fieni, meci la care am fost delegat. O mică neînţelegere m-a dus, cu 40 de minute înainte de începerea meciului, pe un stadion la 9 km depărtare de locul real al desfăşurării amicalului. Fără niciun ban în buzunar, dar cu datoria morală ca trebuie sa ajung la faţa locului înainte de primul fluier, am început s-o iau la fugă. Şi-am fugit...am ajuns cu 10 minute după început, iar cu amabilitatea unui tip ce-mi devenise amic, am reuşit să ies basma curată.
Rememorând cele scrise mai sus, am ajuns să cred că astăzi mai există puţini oameni de presă scrisă sportivă neatinşi de virusul mondenităţilor. Puţini care ar putea lăsa la o parte barurile prin care a umblat Tamaş sau sticlele de vin pe care le-a băut Semeghin, pentru a scrie despre sport aşa cum se scria acum 12 ani. Pentru că tot am făcut eu, recent, o comparaţie între articole scrise atunci într-un mare cotidian de sport şi articolele scrise astăzi.
