Alex Duma: La naşterea copilului, eu câştigam campionatul balcanic de paintball

Pe Alex Duma l-am cunoscut în tabăra din Ţara lui Andrei, un loc în care ajung câştigătorii Şcolii lui Andrei. Un tip înalt, cu o şapcă aşezată şmechereşte pe cap şi cu un stil de a rotunji cuvintele ca în rap.

Şi-apoi au urmat surprizele. Am aflat că Alex coordonează personalul taberei şi că are un mod foarte frumos de a-şi evalua munca raportându-se la copii. Când nu e în tabără, joacă paintball la nivel înalt în Italia şi e în stare să îţi arate zeci de video-uri de la astfel de competiţii. Pe scurt, când povesteşte despre ce face, Alex e mai priceput la vorbe decât orice rapper.

Aşa că i-am luat un interviu. Astăzi, prima parte:

1. Cum ai ajuns să lucrezi pentru tabăra din Ţara lui Andrei?

În 2009 am fost cooptat ca trainer outdoor al taberei alături de echipa mea. Ne-am ataşat imediat de acest proiect şi, treptat, am extins „prestaţia” noastră de educatori non-formali de la activităţi outdoor, către sfera artistică şi de divertisment. Echipa de outdoor a crescut împreună cu generaţiile de câştigători ai concursului de proiecte Şcoala lui Andrei. Ne leagă o prietenie sinceră, aşa că ne este foarte uşor să ne punem în pielea copiilor şi să continuăm să ne jucăm în timpul atelierelor şi după.

2. Ce ai făcut pentru tabăra din Ţara lui Andrei? Care a fost “funcţia” ta oficială şi, pe de altă parte, cum vezi tu munca în proiectul ăsta?

În tabără mă implic direct în formarea micilor cetăţeni ai Ţării lui Andrei. Mai precis coordonez personalul taberei, integrez în programul complex al taberei toate resursele umane şi materiale implicate. Echipa mea funcţionează ca o familie – aşa ne şi autointitulăm (Family). Suntem în proiect din 2008, de la prima ediţie a proiectului, iar munca noastră e evaluată cel mai bine de lacrimile copiilor în momentul plecării din tabără.

3. În tabără am fost mirat să aflu de la tine că eşti ceea ce s-ar numi un practicant profesionist de paintball. Spune-mi un pic despre ce înseamnă să fii profesionist în sportul ăsta.

Să fii profesionist în paintball, ca în orice sport, înseamnă să te dedici total. Cel mai bun exemplu, prietena mea a născut în vara asta şi, în momentul când bebe a putut veni acasă, tati era în Sofia – câştiga campionatul balcanic de paintball. Când ajungi să fii profesionist îţi petreci cam tot timpul pe drumuri şi departe de casă.

Ca să înţeleagă toata lumea exact ce facem, trebuie să vă imaginaţi un teren de 40m x 50m presărat cu obstacole gonflabile în funcţie de care îţi stabileşti strategia de înaintare. Două echipe, a câte 5 oameni, pleacă din direcţii opuse ale terenului, trăgând 11 bile pe secundă, şi scopul este să apeşi butonul aflat pe baza inamică. În acest proces ajungi să marchezi cu vopsea echipa adversară şi să o scoţi din joc. O singură lovitură este de ajuns să ieşi din joc.

4. Care sunt şansele unui astfel de sport în România, având în vedere că aici este văzut doar ca o activitate de team-building şi care sunt diferenţele faţă de ceea ce se face la un team-building?

La team building, paintball-ul este un exerciţiu foarte bun de lucru în echipă. Cu un scenariu foarte bine definit poţi scoate participanţii din viaţa cotidiană, punându-i în situaţii incitante în care îşi depăşesc condiţia şi îşi descoperă aptitudini nebănuite.

În România, şansele ca un astfel de sport să se dezvolte sunt minime din cauza costurilor ridicate. Se pare că cei care dispun de fonduri nu reuşesc să depăşească stadiul de distracţie ocazională. Statutul de jucător profesionist implică mai mult de atât: antrenamente, condiţie fizică, deplasări şi, la început, cheltuială. Asta, de fapt, e diferenţa esenţială dintre cele două forme ale acestui sport, bineînţeles odată cu logistica.

5. Când crezi că vom avea primele campionate sau măcar echipe şi în România?

A existat şi în România campionat de paintball, noi acolo am crescut. La o etapă din campionatul intern, 2006, am reuşit chiar să strângem undeva la 20 de echipe din toată ţară. Vreme de doi ani a funcţionat şi o ligă, dar procedura de recunoaştere a paintball-ului ca sport este foarte complicată, aşa că s-a pierdut din energie pe drum. Momentan mai sunt câteva echipe de români care joacă în Europa, dar nu la un nivel foarte ridicat (vezi motivele de mai sus).

6. În cazul tău vorbim de pasiune sau de un mijloc de a-ţi câştiga existenţa?

Momentan sunt între. Sunt sponsorizat, dar nu pot spune că îmi câştig existenţa din asta. Încetul cu încetul sper să se schimbe lucrurile, cu cât devin mai bun şi mai cunoscut în această industrie. Ca în toate sporturile, cu cât eşti mai respectat şi apreciat ca sportiv, cu atât vin sponsorii mai repede la tine. Încă nu am ajuns la nivelul de jucător salariat, dar acesta este unul dintre obiectivele mele.

Toată lumea visează să facă ceea ce iubeşte, nu mulţi sunt şi plătiţi pentru asta. Mai există posibilitatea să activezi în mai multe echipe – dar nu în aceeaşi competiţie, ca un fel de mercenar, să fii şi plătit pentru asta, dar nu prea ai voie, odată ce ajungi acolo, să greşeşti sau să te întorci fără trofeu, ca a doua şansă nu ţi-o mai oferă nimeni.

Concursul “Şcoala lui Andrei” este unul dintre proiectele din cadrul “Ţara lui Andrei”, un program de responsabilitate socială al Petrom, care permite celor cu iniţiativă să comunice între ei şi să schimbe în mod concret lumea în care trăiesc.

“Tabăra din Ţara lui Andrei” este locul în care ajung cei mai buni elevi ai Şcolii lui Andrei, alături de proiectele lor.